“Copiii sunt mai pătrunşi decât se crede de nevăzutele efecte ale gândirii: ei nu zeflemisesc niciodată o persoană cu adevărat impunătoare, gingăşia necăutată îi emoţionează, frumuseţea îi atrage, pentru că ei înşişi sunt frumoşi, iar între făpturile care se aseamănă se stabilesc legături tainice”
Honore de Balzac
Ataşamentul este o relaţie afectivã care uneşte doi indivizi în raport cu valorizarea şi importanţa pe care le are unul pentru celãlalt. Cu alte cuvinte, ataşamentul este expresia comportamentalã de apropiere socio-afectivã, este expresia relaţiilor de comunicare socio-afectivã copil«adult (mamã, tatã, alte persoane semnificative). Dimensiunea afectivã a ataşamentului este esenţialã, iar aceasta nu este specificã doar fiinţei umane. Ea a fost demonstratã şi la puii de maimuţã.
Comportamentul de ataşament – susţine Bowlby – exprimã în prima copilãrie o funcţie de protecţie. Ataşamentul este la fel de necesar şi de fundamental ca şi comportamentul alimentar, cu funcţia sa de nutriţie, şi comportamentul sexual cu funcţia sa de reproducere. Ataşamentul rãspunde unei trebuinţe primare, avînd o “motivaţie afiliativã independentã” şi se constituie ca rãspuns la modul în care pãrinţii sau alte persoane se îngrijesc de copil. Comportamentul de ataşament devine mai specific pe mãsura dezvoltãrii copilului, introducând o diferenţiere relaţionalã progresivã între copil şi pãrinţi. Motivaţia afiliativã, care stã la baza socializãrii, nu este o derivare şi o evoluţie a motivaţiei de dependenţã care caracterizeazã raporturile mamã«copil în primii ani de viaţã, ci este vorba de un proces ce merge de la dependenţa de adulţi (de pãrinţi sau alte persoane semnificative) spre diferenţiere şi autonomie. Ataşamentul se constituie ca rãspuns la modul în care pãrinţii se ocupã de îngrijirea copilului sub unghiul satisfacerii trebuinţelor fiziologice şi a trebuinţei de afectivitate. Ataşamentul devine mai specific pe mãsura dezvoltãrii copilului, introducând o diferenţiere progresivã între copil şi pãrinţi.
Ataşamentul este “o primã construcţie a relaţiei sociale”, comportând douã dimensiuni:
· un rãspuns la solicitudinea exprimatã de pãrinţi sau alte persoane adulte, ce devin “persoane semnificative”, când acestea satisfac trebuinţele fizice (fiziologice) ale copilului;
· dimensiunea afectivã, pornind de la simbioza afectivã mamã«copil, ataşamentul generând apoi noi legãturi socio-afective.
1. Dezvoltarea ataşamentului social primar
· Stadiul “asocial” (“relaţional-biofiziologic”), între zero sãptãmâni şi şase sãptãmâni. În acest stadiu este foarte important alãptatul, hrãnirea copilului de cãtre mamã, şi contactul tegumentar, ţinutul în braţe. Acest stadiu poate fi considerat “relaţional biofiziologic” întrucât copilul începe treptat sã reacţioneze la stimulii complecşi şi sã-i discrimineze, fiind atras şi preferând feţele umane, mai ales faţa mamei.
· Stadiul ataşamentului nediscriminativ: între şase sãptãmâni şi şase/şapte luni. În aceastã perioadã copilul preferã compania persoanelor adulte (mama, tatãl etc.) şi “protesteazã” la îndepãrtarea acestora, fãrã discriminãri, prin plâns, ţipete, agitaţie etc.
· Stadiul ataşamentului specific: dupã şase/şapte luni – 18 luni. Este preferatã mama, dar şi tatãl, sau orice persoanã “semnificativã” care-l îngrijeşte pe copil. În aceastã perioadã se poate manifesta “angoasa de la vârsta de opt luni”.
· Stadiul ataşamentelor multiple: dupã circa 18 luni se manifestã o ierarhie a acestor ataşamente multiple, determinate de calitatea relaţiilor socio-afective ale persoanelor din anturaj cu copilul.
În condiţii şi în cazuri normale, ataşamentul precoce mamã-copil se instaleazã brusc, imediat dupã naştere. Acest proces este favorizat de contactul direct dintre tegumentele copilului şi ale mamei, vorbindu-se chiar de o “perioadã senzitivã a mamei” în primele sãptãmâni dupã naştere, timp în care adaparea mutualã între mamã şi copil are loc rapid şi eficient.
Pânã la circa douã luni, sugarul pare a nu manifesta tendinţa activizãrii impulsului şi trebuinţei de comunicare, de “dialog” cu adultul, dar percepe repede actele cu intenţie de comunicare pornite de la “partenerul activ”, care este de obicei mama. La aceastã vârstã copilul nou-nãscut manifestã o trebuinţã ambiguã pentru “comunicarea interpersonalã”, fiind atras de constelaţia fizicã a stimulilor înconjurãtori, preferând desenele care imitã figura umanã, unei figuri umane reale.
Începând cu luna a doua, copilul zâmbeşte “nediscriminatoriu” oricãrei persoane care se apropie de el cu cãldurã şi înţelegere. Rãspunsul pozitiv, prin zâmbet sau vocalize, cuvinte etc. al fiecãrei persoane serveşte ca o întãrire, ca o încurajare a “dialogului”.
Dupã vârsta de trei luni, sugarul îşi recunoaşte pãrinţii dupã faţã, voce, mimicã etc. şi le rãspunde în mod preferenţial, selectiv.
În jurul vârstei de şase luni, se manifestã comportamentul de ataşament specific faţã de persoanele care îl îngrijesc pe copil, desigur în primul rînd faţã de mamã. La şase-opt luni, copilul “protesteazã” prin agitaţie, plâns, ţipete la pãrãsirea sa de cãtre persoana de care este ataşat. Aceste reacţii sunt cu atât mai vehemente cu cât ataşamentul este mai intens, desigur acest grad al intensitãţii fiind şi în funcţie de temperamentul şi structura afectivã ale copilului şi ale mamei, uneori ajungând la “angoasã”.
Între un an şi trei ani dominã ataşamentul faţã de mamã, dar copilul manifestã ataşament selectiv şi faţã de alţi membri ai familiei (tatã, bunici, fraţi). Acest ataşament multiplu îi conferã sentimentul de securitate, reducându-i anxietatea, frica faţã de persoanele strãine. Dupã vârsta de trei ani copilul poate simţi starea de confort şi sentimentul de siguranţã şi în compania unor persoane strãine, pe care le acceptã, fãrã a se manifesta anxietatea de separare.
2. Comportamente ale ataşamentului
Elementele comportamentale ale ataşamentului, care la copil se structureazã începând din luna a patra în expresii faciale complexe şi în unitãţi structurale nonverbale şi vocale în cadrul dialogului cu mama sau alte persoane “semnificative”, sunt: privirea, surâsul, râsul, gânguritul, mişcãrile capului, plânsul, ţipãtul. În mare mãsurã acestea au la bazã “pattern-uri motorii” înnãscute, care se activeazã în funcţie de caracteristicile situaţiilor stimulative. Aceste elemente comportamentale au fost studiate pe baza filmãrilor comportamentelor copilului şi mamei în diverse contexte.
3. Tipuri de ataşament
În situația necunoscută, dar și în cursul altor teste au fost descoperite și definite tipuri clare de atașament.Comportamentul asociat acestora este divers și adesea individualizat.
| Tip de atașament | Descriere | Comportametul în test |
| Sigur | Acești copii pot să regleze apropierea și distanțe persoanei de referință in mod adecvat. | Sunt scurt timp iritați iar uneori plâng dacă persoana de referință părasește încăperea. Totuși, se lasă consolați de persoana străină și se liniștesc repede; se joacă și în prezența persoanei necunoscute; la reîntoarcerea persoanei de referință aleargă în întâmpinarea acesteia si o salută bucuros. |
| Nesigur-evitant | Copiii arată o pseudodependență față de persoana de referință. Aceștia ies în evidență prin evitarea contactului, iar pentru a compensa stresul ivit se concentrează pe jocul cu obiectele aflate la îndemână. | Reacționează cu nepăsare la despărțirea de mamă; se joacă foarte des singuri; nu reactionează la întoarcerea persoanei de referință sau o refuză prin ignoranță. |
| Nesigur-ambivalent | Acești copii se comportă ambivalent la reuniunea cu persoana de referință. | La despărțirea de mamă aceștia sunt dezorientați, aleargă spre usă și o lovesc, iar persoana necunoscută nu reușește să îi liniștească. La reântoarcerea mamei manifestă un comportament ambivalent atât de cautare a contactului cât și de refuz agresiv a acestuia. |
| Dezorganizat | Copiii arată un comportament clar dezorientat, părând că nu au nici o relație cu persoana de referință. | Principala caracteristică a comportamentului acestor copii sunt manifestări bizare cum ar fi privirea fixă, învârtirea în cerc, legănarea și alte mișcări stereotipe; uneori sunt amestecate și celelalte tipuri de comportament al atașării cum ar fi simultaneitatea căutării contactului și refuzul acestuia. |
· Atașamentul sigur
Pentru atașamentul sigur, termenul larg acceptat este de tip-B. Copiii atașați sigur au o mare încredere în disponibilitatea persoanei de referință. Acest lucru se datorează sensibilității de care adultul dă dovadă în relația lui cu copilul. Sensibilitatea mamei se manifestă prin percepția promptă a semnalelor copilului si interpretarea corectă a lor precum și prin reacția potrivită la aceste semnale, o reacție care să nu provoace frustrări copilului.
Acești copii plâng și ei în „situația necunoscută“. Ei își manifestă clar emoțiile, ba chiar acceptă parțial consolarea oferită de către persoana necunoscută participantă la experiment. Cu toate că despărțirea le provoacă emoții negative, acești copii au încredere că persoana de referință nu îi va lăsa definitiv singuri, sau că reacția lor va fi întotdeauna una adecvată.
În acest tip de legătură, persoana de referință îndeplinește rolul de „teritoriu sigur“ , în care copilul se află în siguranță în caz de nevoie. Copilul este trist că persoana de care este atașat nu este cu el – sunt însă siguri că aceasta se va reântoarce. Când mama se întoarce, copilul se bucură. Acesta caută contactul și apropierea fizică, pentru ca la scurt timp după aceea să se dedice din nou explorarii mediului înconjurător.
· Atașamentul nesigur-evitant
Copiii cu atașament de tip A reacționează aparent indifernți, cănd persoana apropiată părăsește încăperea. Aceștia se joacă, explorează în continuare ce se află în jurul lor fără a părea înfricoșați sau supărați de plecarea persoanei de referință. O privire mai atentă asupra reacțiilor fiziologice a copilului în timpul acestei situații a dus la concluzia că secreția de cortizon din saliva în momentul când mama părăsește încăperea crește mai mult decât la copiii atașați sigur care își manifestă clar supărarea. Acest fapt denotă stresul prin care copiii atașati nesigur-evitant trec. S-a constatat și creșterea pulsului. La revenira mamei, copilul o ignoră. Acesta caută mai degrabă apropierea persoanei necunoscute, evitând persoana de referință.
Copiilor atașați nesigur-evitant le lipsește siguranța în ceea ce privește disponibilitatea persoanei de care sunt atașați. Copii cu acest fel de atașament se așteaptă ca dorințele lor să fie refuzate. Ei simt de asemenea că lor nu li se cuvine dragostea și sprijinul persoanei de referință. Acest tip de atașament se observă și la copiii care au fost respinși în mod repetat. Soluția pe care aceștia o găsesc pentru a scăpa de această situație stresantă și amenințătoare pentru ei, este de a evita relația în sine.
· Atașamentul nesigur-ambivalent
Această formă de atașament mai este denumită și anxios-contrară, rezistentă, ambivalentă sau de Tip C. Copiii din această grupă se manifestă temători și dependenți de persoana de referință. Cănd aceasta părăsește camera, copiii devin extrem de stresați. Le e teamă atât de persoana necunoscută cât și de încăperea în care se află. Stresul se instalează încă înainte ca mama să părăsească încăperea. Întrucât situația neobișnuită îi înspăimântă, copiii își manifestă comportamentul atașant de la bun început. Aceștia îsi adaptează astfel comportamentul, celui al persoanei de referință care este imprevizibilă, greu de înțeles și în care copilul nu are încredere. Schimbul continuu între afecțiune și respingere determină copilul să se manifeste în permanență atașat. Micuțul nu poate aprecia comportamentul și reacția persoanei apropiate într-o situație dată. De aceea el este preocupat în permanență să ghicească în ce stare se află persoana de încredere, care este voința și dorințele acesteia, pentru a se putea adapta în mod corespunzător. Acest lucru duce la o limitare a curiozității și a comportamentului explorator al copilului, care nu se mai poate concentra pe explorarea mediului înconjurător. Copiii din această grupă nu pot dezvolta o atitudine pozitivă pentru că persoana de referință adesea nu este disponibilă – nici atunci când este în apropiere. Ei nu au încredere că „situația necunoscută“ se va termina cu bine și reacționează foarte stresați și temători.
· Atașamentul dezorganizat/dezorientat
Acest tip de atașament a fost descoperit mai târziu decât celelalte. Este numit adesea atașament de Tip D sau dezorganizat. Copiii din această categorie au manifestări neașteptate greu de categorisit cum ar fi de exemplu diverse stereotipuri sau mișcari incomplete sau întrerupte. Cei atașati dezorganizat se sperie adesea la reapariția după scurt timp a persoanei de referință și manifestă o serie de strategii cum ar fi comportamente nesigure și evitante sau nesigure și de împotrivire. Unii dintre copiii din această grupă țipă după despărțirea de persoana de referință dar se îndepărtează singuri dacă persoana respectivă se întoarce și încearcă să se apropie și să mențină contactul. Alții reacționează înțepenind brusc pentru căteva secunde cu o expresie a feței foarte afectată, sau se rotesc în cerc, sau se aruncă pe jos cănd se adresează persoanei apropiate. Unii reacționează temător pe tot parcursul „situației necunoscute“ cu expresii ale feței pline de anxietate, umeri ridicați sau paralizia tuturor mișcărilor. Teoria atașamentului pornește de la premiza ca orice copil trebuie să stabilească o relație de atașament față de o anumită persoană. Comportamentul aferent atașamentului este activat de îndată ce copilul simte nevoia de ocrotire sau sprijin, sau dacă persoana de referință se află în apropiere. Copilul nu poate aplica o strategie de atașare coerentă pentru a primi apărare și consolare: deoarece persoana de referință – omul care ar trebui să ofere protecție- este și cel care reprezintă amenințare, copilul este forțat intr-o așa numită “situatie dublu atașată” din care nu mai găsește ieșire.
O altă cauză a acestui tip de atașament sunt persoanele de referință care au suferit la rândul lor trauma psihice. Experiențele traumatice trăite de adult sunt perceptibile pentru copil care remarcă starea de anxietate a adultului de referință. Teama care se citește pe fața adultului îl sperie pe copil și îi activează acestuia sistemul de atașare. Sursa anxietății nu poate fi descoperită de către copil. În cele mai multe cazuri adultul de referință care are aceste probleme nu poate simți și reacționa adecvat la nevoile micuțului. Anumite reacții ale mamei, cum ar fi împietrirea într-o anumită pozitie sau comportamente neutre provoacă teamă copilului. Acest copil percepe lumea înconjurătoare ca pe un loc amenințător a cărui groază se oglindește pe fața adultului.
Pe curand,
Psih. Iuliana Cernucan